Ordinul „Cavalerilor lui Cristos” - Atelier Frederico G. Da Costa, Lisabona

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Lebădă (Etnografie - Decor) = Gen de păsări acvatice din ordinul anzeriformelor, mai mari decât gâsca, cu pene albe sau negre, cu gâtul lung și arcuit (Cygnus); legendele spun că lebăda s-ar fi ivit dintr-o fată mândră, pe care Demiurgul ar fi pedepsit-o şi ar fi prefăcut-o în pasăre, pentru comportamentul ei nesocial; în general, conotează puţine şi palide semnificaţii funerare; apariţia ei în vis înseamnă semeţie, mândrie şi uneori ceva foloase în urma acţiunilor întreprinse - Suceava.

Şarpe (Etnografie - Decor) = Motiv decorativ prezent pe numeroase obiecte (ceramică, obiecte din lemn, ouă încondeiate etc.), înrudit cu „torsada”. Ca şi în cazul credinţei privind balaurii, pentru farmecul textului trebuie reprodusă relatarea unui om al satului românesc: „În păduri mari şi pă sub pământ se ascund şerpii; dacă nu-i vede nime, ei cresc şi la şapte ai fac aripi şi să ridică la cer; să fac balauri; dacă îi vede cineva, pică la loc şi rămân şerpi; dacă nu-i vede nime, ei se ridică la cer, balaurii poartă norii … Motiv decorativ prezent pe numeroase obiecte (ceramică, obiecte din lemn, ouă încondeiate etc.), înrudit cu „torsada”. Ca şi în cazul credinţei privind balaurii, pentru farmecul textului trebuie reprodusă relatarea unui om al satului românesc: „În păduri mari şi pă sub pământ se ascund şerpii; dacă nu-i vede nime, ei cresc şi la şapte ai fac aripi şi să ridică la cer; să fac balauri; dacă îi vede cineva, pică la loc şi rămân şerpi; dacă nu-i vede nime, ei se ridică la cer, balaurii poartă norii şi umblă vremile şi cresc aripile; vai de capu bieţilor oameni; dar şi oamenii au noroc cu o păsărică mică; ea închepe prin toate boartele, pă sub cloambe, pă sub rădăcini şi îi vede; oamenii o cinstesc şi-i zic Piţi-împărătuş; şi şerpii nu mai pot creşte de frica ei”; se crede că şerpii întâlniţi în câmp trebuie omorâţi; cine nu-i omoară face păcat, fiindcă un şarpe care trece de doi ani şi nu-l vede nimeni se face balaur; de asemenea, şerpii sunt de două feluri: curaţi şi necuraţi; şerpii de câmp şi de pădure sunt, în exclusivitate, malefici; în schimb, făptura plăpândă a şarpelui de casă (Natrix natrix) este totdeauna privită cu bunăvoinţă; se spune că fiecare om îşi are şarpele lui, pentru că este, de regulă, măsurat când este copil şi, dacă nu scuipă jos, se măsoară şi şarpele împreună cu ei şi astfel mor; în general, şarpele conotează înţelesul de întuneric şi prezenţa lui este malefică; nedorit, alungat şi omorât de îndată ce este văzut, temut totuşi, şarpele conturează profilul unei figuri generice, nediferenţiate pe familii şi subordine zoologice; este deci o fiinţă temută, din următoarele motive: 1. pentru prejudiciile şi relele pe care le face omului; 2. pentru ameninţarea, de natură mitologică, adusă umanităţii, ameninţare pentru binele şi echilibrul lumii în general; textele folclorice româneşti relevă puţine legături directe ale şarpelui cu universul reprezentărilor infernale, ca animal dotat cu atribute vădit funerare; el apare într-un singur context folcloric şi anume în „cântecele mortului”; la pragul ce desparte lumea de aici de cea de dincolo stă, ca paznic şi vameş, şarpele; bradul refuză să-şi aplece crengile pentru a-l trece pe „cel călător” peste „marea cea mare”, deoarece în el a „încuibat” şarpele, iar mortul se va speria de el, va cădea în mare şi se va îneca; şarpele funcţionează, în „cântecele mortului” ca o întruchipare vădit malefică, fiind duşmanul „dalbului de pribeag”, este cel care se opune intrării sale în tărâmul funerar; spre deosebire de vidră sau lup, el nu se leagă „frate” cu cel călător, nu devine ghid şi sprijin al acestuia; un alt text aduce o nuanţă suplimentară: şarpele apare nu numai ca paznic al lumii funerare, ci şi ca agent al morţii; asemenea păsării negre (corboaica), el vine să-l ia pe cel hărăzit plecării veşnice, să îl „dezrădăcineze” şi să-l mute din „lumea cu dor” în cea „fără dor”; această dimensiune chtoniană pune şarpele în contact cu adâncurile subpământene, cu zonele în care zac energiile ascunse ale firii; de aceea, numeroase credinţe recomandă prinderea şi „prepararea” lui magică, pentru dobândirea acestei energii, pentru realizarea transferului ei de la şarpe la om; textele orale afirmă că acela care mănâncă un şarpe fermecat capătă darul de a înţelege graiul plantelor, al florilor, al animalelor şi al păsărilor; mai mult, cine doreşte să-şi schimbe chipul, să devină mai tânăr sau mai bătrân, adică să aibă altă faţă, este suficient să fiarbă un şarpe şi să zică nişte cuvinte şi, de la a treia bucăţică înghiţită, începe să se schimbe; atunci se strâng toţi şerpii şi vor să-l muşte pe acela, dar nu pot, pentru că este deja parte din neamul lor; prinderea şi „prepararea” lui magică permite nu numai contactul cu lumea neînţeleasă, dar şi cu aceea nevăzută, pentru că, este ştiut, cei mai mari duşmani ai gospodăriei omului sunt strigoaicele, care fură laptele şi mana vitelor, strică gospodăria, aduc bolile şi poartă „faptu”, totodată, ele fiind nevăzute, iar omul nu are cum să preîntâmpine acţiunea lor malefică; totuşi, cine prinde un şarpe până de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), îi taie capul, îi pune un căţel de usturoi în gură, îi îngroapă capul şi, când răsare usturoiul, îl pune pe acesta la pălărie şi îl poartă, atunci el poate vedea strigoaicele călare pe taur, când iese la câmp cu ciurda de vite; consumarea şarpelui fiert reprezintă imaginea inversată a unei alte credinţe străvechi, aceea a şarpelui care, el însuşi, intră pe gura omului; numeroase documente etnologice arată că una din manifestările predilecte şi agresive ale şarpelui constă în intruziunea în vintrele celor ce dorm, aceşti şerpi ascunşi în stomac, care provoacă boli şi dureri cumplite, pot fi alungaţi numai prin magia laptelui: se spune că omul bolnav trebuie ţinut cu capul în jos deasupra unui vas cu lapte abia fiert şi că, atras de aburii acestuia, şarpele iese din stomac şi se repede la lapte; este interesant că şarpele se asociază mereu cu laptele, el fură laptele de la vaci, încolăcindu-se pe picioarele lor şi sugându-l direct din uger; se hrăneşte, alături de copiii casei, cu laptele din farfuria lor; şarpele fiert în lapte dă omniscienţă; muşcătura lui se vindecă prin lapte etc.; intrarea şarpelui prin gură este un topos frecvent întâlnit în mitologie; cel mai adesea, victimele acestei intruziuni sunt femeile, deoarece o credinţă, şi ea cu un caracter cvasi-universal, afirmă că şarpele este fecundator şi că femeia care înghite şarpele va naşte în curând un copil fermecat, aşa cum s-au născut Alexandru cel Mare, Augustus şi Scipio cel Bătrân; legendele stabilesc o seamă de greşeli „originare”, datorită cărora el a fost blestemat şi hărăzit să fie o întrupare a răului; în sens biblic, el este unealta dracului, el este cel care a ispitit omul şi l-a făcut să-şi piardă puritatea şi locul din Rai; astfel, se crede că şarpele este sau a fost drac, este făptura lui Satana, duh rău; iniţial, şarpele ar fi fost om, ar fi avut picioare şi chiar aripi, dar, în urma blestemului divinităţii, el a devenit cea mai neajutorată făptură, fără membre, fără aripi, fiind condamnat la o locomoţie penibilă, primitivă; în planul funcţiilor epice, şarpele figurează nu numai ca subiect al vânătorii, ca agresor victorios, ci şi ca obiect al ei, ca victimă a unei înfruntări eroice; în unele colinde de fecior, voinicul trebuie să înfrunte, pentru a salva lumea de răutatea lui, un şarpe uriaş; această ultimă imagine poate fi sursa unei posibile analogii: eroul călare, purtând în suliţă capul şarpelui uriaş, duce cu gândul spre străvechile divinităţi geto-dacice, care, aşa cum susţinea Vasile Pârvan, înfruntau demonii văzduhului şi purtau în suliţele lor capul monştrilor ucişi; de aici ar fi derivat stindardul dacic, acel „draco” (şarpe), care confirma victoria asupra puterilor întunericului şi furtunii; toate credinţele populare legate de şarpe afirmă, ca gest necesar şi imperativ, datoria omului de a omorî, oriunde şi oricând, şerpii: „Pe şarpe, când îl vezi, întâi să-l omori, c-apoi îţi ia puterea şi rămâi tot anul fără putere; nu e păcat să-l omori, dimpotrivă, ţi se iartă un păcat”; soarele şi luna, aştrii luminii, atacaţi de şarpe sau scârbiţi de răutatea lui, îl blestemă şi îl condamnă să-şi ducă viaţa în întuneric şi în ascuns; la rândul său, pământul refuză să adăpostească şarpele malefic, pentru că se crede că şarpele care a muşcat nu mai este primit de pământ pentru păcatul făcut şi atunci iese la drum, ca să-l ucidă oamenii şi să-i ia păcatul; altă legendă leagă chipul şi atributele şarpelui de o ascensiune eşuată; ar fi umblat prin 24 de locuri să-şi facă un cuib, de aceea şarpele, după ce muşcă, „la 24 de ceasuri moare”; s-ar fi urcat într-un brad să-şi facă un cuib, dar a coborât Sfânta Lună şi l-a alungat, el a sărit la ea şi ea l-ar fi blestemat; legendele preiau imaginea şarpelui încuibat într-un brad, ca şi în bocete, dar îi inversează termenii: şarpele nu-şi mai poate face cuib în brad, el nu coboară la rădăcina lui, ci vrea să se urce spre vârf; nu este reprezentant al stihiilor lumii, ci duşman al lor; de altfel, în folclorul românesc, gestul care defineşte atitudinea şarpelui şi îl condamnă este „muşcatul”; oriunde ar fi, şarpele muşcă, înveninează pe toţi cei din preajma sa; comportamentul său stârneşte atâta repulsie, încât „Sfântul Soare zice că tare se supără când vede că şarpele a muşcat pe vreun om şi se întoarce cu faţa, ca să nu-l vadă”; numai o singură vieţuitoare mai stârneşte atâta adversitate şi suportă un astfel de tratament (omorârea obligatorie), păianjenul; în general, cultura populară evită să recomande uciderea animalelor, adoptând o atitudine de mijloc, între glorificarea vânătorii eroice şi condamnarea lăcomiei şi a risipei prădătorilor, fie ei oameni sau carnasiere; cu toate acestea, în cazul şarpelui şi al păianjenului, se postulează obligativitatea omorârii lor şi justifică acest gest afirmând că el nu este un păcat, ci un act purificator; această sancţiune îşi are originea, probabil, atât în consideraţii de ordin practic (teama de acţiunea distrugătoare a lor), cât şi în motivaţii de natură mitologică (ipostazierea lor în animale blestemate, întruchipări ale răului şi demonilor, duşmani învederaţi ai omului); de altfel, imaginea şarpelui strivit, ca întruchipare arhetipală a înfrângerii răului ori a demonilor întunericului, este extrem de veche, deoarece, pe tabletele cavalerilor danubieni, unul dintre eroi zdrobeşte duşmanul, iar altul calcă sub picioarele calului şarpele malefic; muşcătura şarpelui este cea mai temută, pentru că acolo, în colţii lui veninoşi, stă întreaga sa putere; putere de natură malefică, în măsură să pricinuiască mari rele nu numai omului, ci şi fiinţelor stihiale; „Gerul zice că ar fi fost mai tare, dar l-a muşcat un şarpe de deget”; agent ascuns al morţii, şarpele înveninează pe omul sau divinitatea care cad victime; felul său de a ataca, faptul că puterea sa nu stă în mărime, ci în viclenie, nu în gura aprigă, ci în veninul ascuns, au făcut ca el să apară ca un animal al perfidiei, al înşelăciunii, al loviturilor piezişe, furişate; acestea sunt valorile pe care le prezintă şarpele în basmul despre animale, în care încearcă să înşele pe omul care l-a încălzit la sân sau pe ţapul care l-a trecut apa; interesant este că toate energiile şarpelui sunt strânse în „capul” său, acesta fiind sursa puterii şi a veninului, în el găsindu-se şi piatra fermecată, din el se naşte mărgeluşa, prin el, hrănindu-se cu substanţa sa magică, creşte usturoiul, care oferă purtătorului său puterea stăpânirii duhurilor malefice; capul tăiat al şarpelui uriaş este adus ca trofeu de vânătorul victorios; în sfârşit, capul este cauza suferinţelor şi, dintr-o povestire, aflăm că şarpele avea dureri cumplite de cap şi nu găsea nici un leac pentru ele; câinele îl sfătuieşte să iasă la drumul mare, pentru că acolo îşi va afla alinare, dar acolo şarpele este călcat de o căruţă şi scapă de toate suferinţele; capul şarpelui, spun credinţele, este viu, chiar dacă i se ucide corpul şi de aceea şarpele trebuie zdrobit la cap, pentru că aici se află ascunse toate puterile lui; teama de şarpele malefic, de muşcătura lui, marchează şi structura sărbătorilor dedicate şarpelui; calendarul său cunoaşte două momente principale: dezmorţirea sa, marcată de Mucenici (9 martie), de Alexii (17 martie) ori Blagoveştenie (25 martie), când, se crede, întreaga fire se trezeşte din somnul iernii şi reîncepe ciclul vieţii; tot acum, o seamă de interdicţii şi prescripţii vizează obţinerea imunităţii în faţa şarpelui; nu se rosteşte numele lui, se înconjoară casa şi acareturile cu cenuşă, ca să se împiedice intrarea şarpelui, se fac focuri dinaintea casei şi se afumă împrejur; alteori, printr-un simulacru de sacrificiu, şarpele este conjurat să ocolească omul: „Şi apoi te duci la un soc, cu mămăligă, şi o laşi acolo; dai de mâncare la şerpi, ca să nu ai grijă toată vara”; al doilea moment al calendarului şarpelui este Probejania (6 august), când, odată cu plecarea berzelor, şerpii intră în pământ şi încep hibernarea; alte credinţe aşează acest moment la 14 septembrie (Ziua Crucii); contracararea acţiunii malefice a şarpelui se realizează nu numai prin respectarea prescripţiilor fixate de calendarul şi datina tradiţională, ci şi prin actul direct de anihilare a puterii sale, înfăptuit cu ajutorul descântecului „de şarpe”; muşcătura poate fi vindecată prin invocarea unor stihii şi obiecte magice mai puternice decât şarpele, acestea fiind alunul („naşul şarpelui”), apa curată, ori ploaia, fierul, „soare-apune” şi calul; uneori, chiar şarpele este pus să mărturisească unde stă leacul dorit; cel mai frecvent, aceste texte creează un conflict (de obicei, foc – ploaie), care serveşte ca model pentru imprecarea şi alungarea şarpelui: aşa cum apa stinge vâlvătaia focului şi descântecul va alina arsura muşcăturii; prestigiul malefic al şarpelui este atât de puternic încât şi alte întrupări ale răului iau chipul său; descântecele descriu felul în care zmeoaica, moroiul, junghiul sau chiar cuţitul se transformă în „şarpe veninat”, şarpele care atacă omul, se încolăceşte în jurul bolnavului, îl muşcă şi îl înveninează; atacul şarpelui joacă aici rolul unei imagini arhetip a intruziunii răului, iar muşcătura sa al unei embleme a agresiunii malefice; pentru că este agent al răului, şarpele poate fi utilizat nu doar de întruchipările bolilor, ci şi de către omul care doreşte să pedepsească pe cineva: descântecul, care funcţionează ca un blestem inversat, cere şarpelui să meargă în lume şi să stârnească suferinţe în inima şi trupul „ursitului” care şi-a părăsit aleasa; şarpele pedepsitor nu este unul natural, ci unul fermecat, fiindcă el se naşte prin metamorfoza magică în animal malefic a stelei, a focului ori a brâului; în consecinţă, din perspectiva unei clasificări generale, şarpele este îndeosebi teluric, chtonian şi, totodată, profund malefic. Se spune că, la începuturi, şarpele umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a blestemat în Rai să se târască pe pântece şi să pândească mereu călcâiul omului, iar omul capul şarpelui - Suceava; el iese din pământ în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici (9 martie) şi reintră în pământ în dimineaţa prăznuirii Zilei Crucii (14 septembrie) - Tecuci; dacă şarpele nu este văzut de nimeni timp de şapte ani, el se preschimbă în balaur - Transilvania; şarpele are picioare, pe care le scoate de sub solzi numai în cazul că este pus de viu pe jeratic - Tecuci;Suceava; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un şarpe; se crede că primul şarpe văzut primăvara trebuie neapărat omorât, ca să nu ia puterea celui care îl vede - Galaţi; sau pentru ca să nu mai fie văzuţi şi alţi şerpi peste vară - Vaslui; i se vor jupui de piele palmele celui care pune mâna pe un şarpe - Tecuci;Iaşi; comite un mare păcat cel care, în clipa când îl vede, nu omoară şarpele - Iaşi; cine vede şarpe primăvara să-l omoare, fiindcă numai aşa îi poate prelua puterea, iar, dacă şarpele scapă, atunci ia el puterea omului - Muntenia; sau şarpele scăpat va suge el sângele omului care nu l-a ucis, când l-a văzut - Bihor; cine găseşte primăvara un şarpe mort îşi pierde puterile - Tecuci; să nu fie ridicat de jos şarpele găsit mort, pentru că va bătea vântul şase săptămâni la rând - Dolj; dacă prin lanul de cereale se află vreun şarpe, este semn că moare cineva din familie, iar parte bună din recoltă se va da de pomană - Mehedinţi; va face bătături la picioare cine calcă pe oase de şarpe - Tecuci; cine umblă desculţ să se păzească să nu calce pe oase de şarpe, fiindcă s-ar putea să le intre în călcâi şi de acolo, după un timp oarecare, oasele vor ieşi prin creştetul capului - Suceava; toată vara va ieşi în calea celui care rosteşte cuvântul şarpe în luna martie, de aceea este interzis să i se pronunţe numele în această lună - Vâlcea; cine pomeneşte de şarpe în ziua prăznuirii Cuviosului Alexie (17 martie) va fi muşcat de această târâtoare în vară - Suceava; se crede că muşcătura de şarpe se poate vindeca, dacă se pune pe rană o piele de şarpe - Suceava; sau se ia şarpele ucis, se pune la foc într-un ceaun, ca să ardă, iar cenuşa rezultată este folosită ca leac în vindecarea muşcăturii de şarpe - Bacău; este bun de leac şarpele prins în luna mai - Suceava; cine vede şarpe prima dată în luna martie să-l prindă, să-i taie capul cu o monedă de argint, în gură să-i pună un căţel de usturoi şi să-i îngroape capul sub pridvorul unei biserici, după nouă zile să se caute ce fel de buruiană a crescut acolo, aceasta să fie luată şi purtată peste tot, fiindcă astfel toate ierburile şi copacii vor vorbi şi vor spune la ce leac sunt bune şi cum se numesc ele - Constanţa;Suceava; sau se procedează identic, iar firul de usturoi care răsare să fie purtat la brâu, în ziua de Paşte, în biserică, numai astfel purtătorul firului de usturoi va putea vedea toate femeile care sunt înzestrate cu puterea de a face farmece, deoarece ele nu pot intra în biserică, fiindcă au coarne; în această zi, diavolul stă retras într-un ungher şi notează în catastiful şi pe pielea sa de bivol pe femeile fardate, pe cele rele, pe cele care vorbesc sau râd în timpul slujbei din biserică - Vâlcea; tot purtătorul firului de usturoi, crescut din capul şarpelui, vede şi femeile adultere, care se închină, dar acestea îşi pleacă nu din evlavie capul, ci pentru a le intra coarnele pe uşa bisericii - Vâlcea; sau, dacă se vede un şarpe până în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici, să fie prins, să i se bage în gură un căţel de usturoi şi o monedă, după care să i se taie capul, pe care să-l păstreze până în Duminica Paştelui, când trebuie să meargă cu el la biserică, pus într-o pălărie, iar oamenii-strigoi vor veni la cel care are capul şarpelui, încercând să-l ispitească, întrebându-l, de pildă, de unde are el o pană aşa de frumoasă - Transilvania; primăvara, să fie prins şarpele, să fie omorât, iar în capul acestuia să fie pus un căţel sau trei de usturoi şi apoi să fie îngropat în grădină, usturoiul încolţit fiind apoi folosit în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), la ieşirea din sat, unde este dusă cireada de vite ale sătenilor, iar acolo pot fi zărite strigoaicele venite să ia laptele vacilor - Ţara Oltului; cine vede şarpe înainte de Paşte, să-l prindă, să-i taie capul cu un ban de argint, să pună în el trei fire de usturoi şi, în ziua de Paşte, să meargă cu el, pus în sân, la biserică şi va vedea strigoii - Bihor; sau, ca să poată cineva vedea strigoii care iau laptele de la vacile oamenilor, se prinde primul şarpe văzut înainte de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), i se taie capul cu o monedă de argint în chiar ziua prăznuirii Sfântului şi i se pune în gură un căţel de usturoi - Transilvania; celui care omoară şarpele în pădure îi iese în cale lucrul-slab - Ţara Oltului; când şuieră, se spune despre şarpe că s-ar afla în primejdie de moarte - Suceava; se crede că şarpele ucis nu moare până la apusul soarelui - Moldova; din cauză că a muşcat un om, şarpele nu mai este primit toamna în pământ şi îngheaţă în timpul iernii pe afară - Tecuci; şarpele care a muşcat vreo vietate sau vreun om, de Ziua Crucii, nu-şi găseşte intrarea făcută în pământ şi rămâne pe afară, ieşind la drum, unde omul îl pedepseşte omorându-l - Vrancea; muşcătura de şarpe trece, dacă rana este spălată cu apă strecurată prin piele de şarpe - Ţara Oltului; pe şarpe îl apucă durerea de cap, când traversează un drum - Suceava; ca să se lecuiască de friguri, bolnavul trebuie să bea apă trecută prin pielea năpârlită a unui şarpe - Tecuci; dar contra frigurilor este indicată şi afumarea cu piele de şarpe a bolnavului - Tecuci; există femei care îşi otrăvesc bărbaţii, punându-le în mâncare zeamă de şarpe fiert - Tecuci; este semn că va fi vânt a doua zi pentru cine visează şarpe - Vaslui;Suceava; cine visează că a ucis un şarpe, înseamnă că a scăpat de un duşman, dar, dacă nu a reuşit, în vis, să-l omoare, înseamnă că potrivnicul îl va duşmăni în continuare - Vaslui. Cine prinde un şarpe înainte de Paşte să îi taie capul cu o monedă de argint, să-i pună în gură trei fire de usturoi şi în ziua de Paşte să îl ţină în sân, la slujba de la biserică, atunci acela poate să vadă strigoaicele, fie şi stând pe o punte, şi tot în ziua de Paşte poate să vadă strigoaicele-femei şi toate vrăjitoarele - Năsăud. În Mehedinţi, se crede că, în caz că un om este muşcat de şarpe în partea dreaptă a corpului, îi moare cineva din familie, iar, dacă este muşcat din partea stângă, îi moare o rudă mai îndepărtată. În Maramureş, este interzisă pronunţarea numelui şarpelui, iar când se vorbeşte despre ei li se spune „gândaci”, „codaţ” sau „zierni” (viermi); interdicţia este atât de severă încât, în timp, numirea adevărată a fost uitată şi în unele localităţi li se spune numai „gândaci”; totuşi, se crede că acela care omoară un şarpe mai are de trăit doar şapte ani (BOGDAN,p.83). Cine vede un şarpe, înseamnă că are noroc; este simbolul ispitei, înşelăciunii, dar şi al înţelepciunii; în artă, şarpele care îşi muşcă coada, formând un inel, este simbolul infinitului - Bucovina; se crede că prezenţa şarpelui ca ornament pe diferite obiecte, ca şi „colţii de mistreţ” sau „secerea”, alungă duşmanii turmelor prin însăşi imaginea lor; simbol al lui Zalmoxis, îl găsim împreună cu soarele pe porţile locuitorilor din Scheii Braşovului. Este semn de ploaie când iese şarpele în cărare sau în drum.
Şarpele casei (Natrix natrix). Mentalitatea tradiţională socoteşte că şarpele de casă este, prin însăşi apartenenţa sa la spaţiul, geografic şi spiritual, al gospodăriei, o fiinţă „bună”, favorabilă omului, pentru că, deşi sălbatic, vine să stea în preajma casei sale; este o vieţuitoare dotată cu puteri sacrale, benefice, din care cauză ea valorizează pozitiv specia din care face parte, aruncând, în acelaşi timp, toate accentele negative asupra şerpilor din natură; „curat” înseamnă deci nedăunător, util, tolerabil, dar mai ales pur, sacru, bogat în puteri divine; se spune că „şarpe e la toată casa; unde e şarpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie…Acela se cheamă şarpe de casă; s-au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină de-a valma cu copiii; copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca-nainte, nu se supăra”; această vieţuitoare reprezintă „norocul” casei şi de aceea moartea sau plecarea şarpelui este sinonimă cu risipirea familiei, cu pierderea norocului, cu moartea întregului neam; are deci rolul de duh protector al căminului, al familiei, al gospodăriei, el garantând sănătatea, bogăţia şi fertilitatea acesteia, apără de boli şi de farmece, se înfrăţeşte „candid” cu copiii, în jurul blidului cu lapte; această ultimă imagine, evident un produs poetic, are o deosebită forţă, pentru că şarpele care se amestecă printre copii este practic un membru al familiei; din acest punct de vedere este pe acelaşi plan cu câinele, alt protector al copiilor, pentru că acesta din urmă se roagă pentru sănătatea lor; dar, în plus faţă de câine, şarpele casei are acces direct la sacralitate, este chiar sursa acesteia, din moment ce garantează bunăstarea gospodăriei; în general, este unanimă părerea că şerpii sacri sunt una din mărcile spiritelor chtoniene; totuşi, documentele folclorice româneşti nu permit asimilarea şarpelui casei cu nici o figură chtoniană, nu există dovezi că ar fi gândit ca o întrupare ori ca un trimis al duhurilor subpământene; el nu este invocat la „zilele morţilor”, nu participă la chemarea moşilor şi nu beneficiază de hrana rituală oferită lor, nu cunoaşte atribute ori determinări de natură funerară; pentru că este protector al casei, îl găsim sculptat pe stâlpii porţilor, îl întâlnim pe numeroase obiecte ceramice, nu lipseşte de pe pereţii caselor, unde este pictat sau modelat în tencuială; în Oltenia şi în Transilvania, şerpi executaţi din argilă smălţuită sunt prinşi pe pragurile intrărilor sau pe podea. Este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul uşii, sub talpa sau în pereţii casei; uneori se aude ticăind, drept pentru care i se mai spune şi Ceasul casei; locuinţa părăsită de şarpele ei este considerată ca fiind necurată, atrăgând asupra ei spiritele malefice; nu trebuie ucis, pentru că el poartă noroc întregii familii, îi păzeşte pe membrii acesteia de certuri, de boli, de incendii, de cutremure şi de alte necazuri; dacă, din nebăgare de seamă, este călcat, el muşcă, dar îşi poate arăta imediat intenţiile bune prin aceea că indică ierburile de leac împotriva muşcăturii de şarpe; îşi poate părăsi locul şi, în acest caz, ia parte la jocurile copiilor, uneori împărţindu-şi hrana cu ei; apare sculptat pe stâlpii pridvorului, pe canatul uşii sau pe meşter-grinda casei; mai apare pe stâlpul sau crucea de la mormântul ultimului stăpân al casei, în care caz are rolul de a însoţi sufletul acestuia pe cărările celeilalte lumi. Toate casele au un şarpe, care nu este bine să fie văzut, iar, dacă acest lucru se întâmplă, este bine să fie făcut semnul crucii, fiindcă altfel moare fie şarpele, fie cel care l-a zărit; nu atacă pe nimeni şi nu trebuie omorât, pentru că sau moare bărbatul (stâlpul casei), sau se întoarce alt şarpe care, supărat, muşcă vitele din gospodărie; nu este bine să fie omorât pentru că rămâne casa pustie (şarpele părăseşte curtea) - Ţara Oltului. Orice casă are un şarpe, care este blând şi nu muşcă şi trăieşte în pereţii casei, fiind mare păcat să fie ucis - Tecuci;Suceava; şarpele casei este aducător de bine gospodăriei unde trăieşte - Botoşani; sunetul de ceas care ticăie, auzit din pereţii unei case, provine de la şarpele casei şi este un semn că acea casă este norocoasă - Suceava; se spune că acela care omoară şarpele casei omoară norocul - Suceava; şarpele casei este figurat pe porţile gospodăriilor şi în decorul exterior al caselor - Banat;Transilvania. Este înfăţişat uneori ca un şarpe alb, care, dacă este omorât de către cineva, acela va vieţui numai în pierdere şi se va stinge treptat; şarpele casei este considerat ca un spirit protector, uneori chiar ar reprezenta spiritul strămoşesc, din această cauză unii cercetători îl mai numesc şi „şarpele totem”; de aceea nimeni nu îndrăzneşte să omoare şarpele găsit în casă, chiar dacă ar fi o viperă - Caraş-Severin; şarpele reprezintă norocul casei; se spune că suge la vacă, iar aceasta vine răgind de la deal, călcând într-un mod special, pentru a-l lăsa să sugă - Covasna; şarpele de casă, spre deosebire de cel al pământului, este şarpele omului şi este semn de fericire pentru cine îl vede în noaptea de Înviere - Gorj; dacă este omorât, după 15 zile cel care l-a omorât se face strigoi, iar şarpele se face balaur şi porneşte în luna martie la munte - Gorj. vezi mai mult