Ploscă colac

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Ploscă (Etnografie - Tipuri) = Recipient pentru țuică, rachiu sau vin, lucrat din lemn sau ceramică, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători, întâlnit în toate zonele ţării; piesele din ceramică, mai puţin răspândite, au fie formă sferoidală uşor aplatizată, fie formă de colac, cu un gol în mijloc; pe laturi au tortiţe prin care trece „baiera” de care se apucă; ploștile din lemn sau din ceramică sunt legate în „chingi” de piele, cu o toartă deasupra.

Colac (Etnografie - Tipuri) = Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului; termenul de colac, cu mare răspândire la români, a apărut probabil târziu pe aceste meleaguri, în ritualurile ce ţineau de cultul religios; înainte de termenul colac, se foloseau tot termeni latini, dovadă că respectivul produs se numeşte şi astăzi: în Teleorman şi Buzău, Pâinea miresii, în Teleorman, Turta miresii, în Galaţi, Pâinea mortului, în… Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului; termenul de colac, cu mare răspândire la români, a apărut probabil târziu pe aceste meleaguri, în ritualurile ce ţineau de cultul religios; înainte de termenul colac, se foloseau tot termeni latini, dovadă că respectivul produs se numeşte şi astăzi: în Teleorman şi Buzău, Pâinea miresii, în Teleorman, Turta miresii, în Galaţi, Pâinea mortului, într-o zonă largă din sudul României, Capete, care erau împletite şi ornamentate asemenea reprezentărilor din aluat cunoscute în mod curent cu numele de colac; dăruirea de colaci, având modele şi ornamente specifice, mai ales în amintirea morţilor, evocă străvechile sacrificii-ofrandă în cinstea unor divinităţi; în acest sens, este de amintit că, în unele zone din sudul României, colacii de înmormântare sunt denumiţi cu numele generic de capete şi fiecăruia i se atribuie numele unui personaj din istoria religiei creştine; comentând anumite reminiscenţe ale unor scenarii rituale, care implicau sacrificiul uman real, Mircea Eliade presupune că anumite ceremonii agricole s-au difuzat din câteva centre (Egipt, Siria, Mesopotamia) şi multe popoare au asimilat unele fragmente ale scenariilor originare; la naşterea unui copil, colăciune este petrecerea care se face la naşi, când colăcarii (părinţii copilului) aduc acestora colacii; Colăcarul sau Colăcerul, la nuntă, este cel care rosteşte oraţiile; la sărbătorile de iarnă, în cadrul cetelor de feciori din Transilvania, colăcer este tânărul care răspunde de proviziile alimentare strânse, inclusiv deci de colacii oferiţi colindătorilor; expresii tipice, folosite încă în ritualul botezului sau al nunţii, precum „se dau colacii” moaşei sau naşei indică momentul oferirii de cadouri la scăldătoarea noului născut sau „darurile” din cadrul nunţii; semnificativ este faptul că expresia continuă să existe şi astăzi, deşi acum „colacii” includ (alături de copturi) şi obiecte de îmbrăcăminte, de uz casnic, de podoabă etc.; dar colacul poate fi şi simbol al reuşitei în muncă, legat fiind de vechi credinţe agrare, conform versurilor: „Că asta-i vestită casă/Să facă colac pe masă,/Ca la o zi veselă şi frumoasă,/Când l-o pus pe masă,/S-o luminat în casă,/Ca de la o stea frumoasă!”; în cadrul familiei, pentru sărbătorile de iarnă, fiecărui membru îi este destinat câte un colăcel de formă rotundă, iar ritualurile desfăşurate în memoria celor morţi presupun oferirea unui colăcel rudelor şi prietenilor; pentru accentuarea caracterului festiv, se pregăteşte, în fiecare gospodărie, şi un „Colac Mare”, de 4-6 kg, „ca soarele şi ca luna”, cum se spune în Bucovina, şi care, în Transilvania şi Oltenia poartă numele de Stolnic; el este împodobit cu drugi din aluat, floricele sau păsări de pită, în Maramureş, valoarea lui utilitară, ca hrană, fiind subsumată valorii artistice şi simbolice; dar realizări artistice în modelarea aluatului pot fi regăsite şi la alte sărbători din ciclul calendaristic (de primăvară, de vară); pentru potenţarea efectului festiv sau poate ca o reeditare a vechilor simboluri ale „neîncetatei reînnoiri”, a regenerării eterne a naturii, podoaba frecventă a colacilor este creanga de pom, cu fructe, ouă înfipte în ramuri, cu deosebire în Transilvania, prefigurând în miez de iarnă venirea primăverii; între darurile oferite la ceremoniile nupţiale, alături de alte obiecte, este şi colacul, care adaugă la semnificaţiile festive şi pe cele magico-rituale, devenind element de convenienţă socială, parte componentă a unui sistem de comunicare specific colectivităţilor rurale tradiţionale; stegarii din cadrul alaiurilor de nuntă din Transilvania poartă pe braţe un colac mare, care le revine după ceremonie, iar tinerii din nordul Moldovei primesc „colacul flăcăilor”; în sudul Transilvaniei, animalele de la căruţe sunt împodobite cu colaci, aceştia fiind luaţi la final de către conducătorii respectivelor atelaje, drept răsplată pentru serviciile aduse în cadrul nunţii; elementul care polarizează atenţia generală este realizarea artistică a „Colacului de mireasă”, fiind totodată una dintre cerinţele reuşitei evenimentului; el este rupt fie de către naşă, în Oltenia, Muntenia şi Moldova, fie de mireasă însăşi, în Transilvania, deasupra capului, înainte de a pleca la cununie; acest colac mai poartă şi alte denumiri, dar forma şi ornamentele sunt în general asemănătoare: colac mare şi colac de nuntă (în Gorj, Dolj, Olt), stolnic (Hunedoara, Gorj), colac înstruţat de nuntă (Bistriţa), colac românesc (Cluj), jimblă sau păpuşă (Bacău), ploconul miresii (Ilfov); motivul ornamental caracteristic al colacului de mireasă este împletitura, decorată sau nu cu păsări ori flori de aluat sau cu busuioc proaspăt; interpretarea motivului respectiv, în contextul în care apare cel mai frecvent, ceremonialul nunţii, conduce la analogia cu şarpele, considerat în multe credinţe a mai multor popoare ca distribuitor de fecunditate; astfel, colacul sugerează, în mod festiv, datoria miresei în cadrul familiei care se întemeiază; adesea apare pe aceşti colaci semnul X, realizat fie prin aplicarea unor benzi (drugi) de cocă, fie prin incizie, el fiind interpretat de către informatori prin semnul crucii; în multe sate din Oltenia şi Muntenia, cu deosebire în Teleorman, se pregăteşte, pe lângă colacul miresei, şi un „colac de mire”; aceşti colaci sunt schimbaţi între cei doi tineri înainte de cununie, actul referindu-se la legământul spiritual care se înfăptuieşte între cei doi, exprimând ideea unirii de bunuri şi, în final, unirea celor doi într-o singură familie; prepararea acestor colaci este ritualizată, în sensul că, vinerea, o fată, cu ambii părinţi în viaţă, merge cu lăutarii să ia apa necesară la frământarea aluatului; fata poartă căciulă, cu salbă pe ea; colacul este frământat de o bătrână îmbrăcată într-o cămaşă a ginerelui, purtând pe cap şi pălăria acestuia, iar în picioare pantofii lui, toate aceste amănunte de nuanţă magică având rolul să sacralizeze momentul; de fapt, majoritatea obiceiurilor de trecere din cadrul nunţii sunt însoţite de prezenţa unui colac: în Ţara Lăpuşului, mireasa primeşte alaiul de nuntă privind printr-un colac, în Gorj, la cununie, mănâncă din acelaşi colac cu mirele, în Dolj şi Olt, „darul” se strânge pe un colac; în plus, momentul integrării miresei în noua familie este amplificat prin primirea de către socri, cu unul sau mai mulţi colaci, a tinerei nurori în noua gospodărie; în cadrul ceremoniilor care se desfăşoară după nuntă, cum sunt vizitele la părinţi („pe cale înaltă”, „pe cale primară”, „drumul cel mare”) sau la naşi, colacii folosiţi presupun reafirmarea apartenenţei la neam; reprezentările din aluat caracteristice momentului înmormântării se grupează practic în două categorii: colacii „de împărţit” (cu evidente funcţii rituale) şi cei „ai mortului”, care poartă însemne religioase şi care rămân la biserică; oferiţi ca ofrandă pentru sufletele strămoşilor, colacii „de împărţit” au rolul, conform unei mentalităţi arhaice, să-i împace pe morţi, să-i hrănească, pentru ca şi aceştia, la rândul lor, să-i protejeze pe cei vii, să le asigure şi să le mărească recolta; varietatea cea mai mare a colacilor de mort se constată în partea de sud a României şi în Moldova; femeia care modelează colacii nu uită să-i ornamenteze cu imaginea crucii, cu o scară („scara sufletului”, în Transilvania şi Moldova), adăugând apoi, în Moldova, pasăre („pasărea-suflet”), jug, săgeată, în Muntenia, foarfece şi mână, multe din acestea fiind regăsibile în practicile uzitate la naşterea copilului, semnificând alegerea unui drum ocupaţional în viaţă, sau în camera nupţială, la căsătoria tinerilor, sau simboluri cu încărcătură religioasă, ceea ce reconfirmă una din constantele mentalităţii tradiţionale, aceea a unei viziuni ciclice asupra vieţii, ori subordonarea acesteia unui destin imanent. vezi mai mult