Ac de corn de cerb – eboșă (de podoabă) Eboșă - Bronz târziu

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Corn (Etnografie - Materiale) = 1. Fiecare dintre cele două excrescențe osoase care formează continuarea osului frontal la unele animale; 2. Obiect făcut din corn sau asemănător cornului în care se păstra praful de pușcă.

Cerb (Etnografie - Decor) = Ca și în cazul berbecului (v. Berbec), motivul decorativ preia cu precădere imaginea „coarnelor cerbului”, ca simbol al vituților masculine. În folclorul românesc, cerbul şi ciuta beneficiază, în raport cu celelalte animale sălbatice, de un statut aparte, de un prestigiu ieşit din comun; conform unor atestări populare, aceste vieţuitoare sunt „considerate mai bune chiar decât vitele, plăcute munţilor: iarna, crengile copacilor singure se pleacă, ca să mănânce mugurii”; mai „bune” decât vitele nu… Ca și în cazul berbecului (v. Berbec), motivul decorativ preia cu precădere imaginea „coarnelor cerbului”, ca simbol al vituților masculine. În folclorul românesc, cerbul şi ciuta beneficiază, în raport cu celelalte animale sălbatice, de un statut aparte, de un prestigiu ieşit din comun; conform unor atestări populare, aceste vieţuitoare sunt „considerate mai bune chiar decât vitele, plăcute munţilor: iarna, crengile copacilor singure se pleacă, ca să mănânce mugurii”; mai „bune” decât vitele nu trebuie înţeles în sensul de mai „utile”, ci de mai „curate” decât acestea; de altfel, ciuta şi cerbul hălăduiesc întotdeauna prin locuri inaccesibile, oprite omului, prin locuri fabuloase, în poieni îndepărtate, pe munţi sălbatici, acolo unde „iarba necălcată” şi „apa netulburată” simbolizează natura expansivă, pură, liberă, cu dimensiuni şi ecouri mitice; cele două vieţuitoare reprezintă imaginea emblematică a naturii, în ipostaza ei sălbatică, primordială; cu aceste valori, cerbul şi ciuta sunt folosite adesea pentru a semnifica ruperea de orizontul social, integrarea în stihial; în unele variante ale baladei „Meşterul Manole”, pruncul părăsit este crescut şi alăptat de ciutele fecunde, arhetipale; în doine, haiducul rupt de semenii lui se înfrăţeşte cu căprioara; trăind în adâncimile sacre ale codrului, fiind pure şi nepătate, cerbul şi ciuta polarizează numeroase atribute pozitive, benefice; de aceea, ele dispun de un surplus de sacralitate, fapt care le acordă un surplus de prestigiu şi autoritate; ele sunt animale „curate”, exemplare, animale „puternice” şi fecunde, donatoare de energie şi bunăstare; această determinare mitologică explică de ce ciuta şi cerbul se ivesc în acelaşi context epic - vânătoarea eroică; în universul de simboluri al colindei, vânarea cerbului tretior ori a ciutei „fără splină” constituie un gest ritual, un act eroic în măsură să ofere tânărului consacrarea, prestigiul social şi dreptul la căsătorie, legate de vechi rituri de iniţiere feciorească şi de credinţe cu caracter totemic şi magic; la rădăcina lor se află probabil urme ale unui cult autohton al cervidelor; există dovezi evidente că cerbul a fost vânat încă din paleolitic şi că oasele şi coarnele sale au fost intens folosite pentru realizarea unor unelte (ace, cuţite, brăzdare de plug) sau obiecte de cult; ulterior, vânarea cerbului şi a ciutei a devenit un privilegiu al domnitorilor şi al marilor boieri; de altfel, în Evul Mediu, căprioara constituie un dar ritual în cadrul sărbătorilor de iarnă; ipoteza care atribuie cerbului rolul de stihie a firii, de emblemă a naturii nedomesticite, este întărită de celălalt motiv declanşator al conflictului (din balade): agresiunea cerbului, care coboară din munte în sat, intră în livada ori câmpul eroului, îi mănâncă merele ori îi culcă la pământ spicele coapte; este aici o provocare, o intruziune; unele colinde păstrează probabil ecouri ale sacrificiului cerbului pentru asigurarea dăinuirii construcţiilor; vânarea cerbului, ca o etapă necesară a riturilor de trecere nupţiale, prin care mirele trebuie să-şi dovedească bărbăţia, şi-a păstrat ecoul în colinda din ţinutul Hunedoarei; deci sacrificiul asigură durata casei concrete, susţine în plan mitic temeinicia clădirii propriu-zise; totuşi „casa” nu are valoare „denotativă” în aceste texte, ci metaforică (conotativă): ea reprezintă „vatra”, familia şi, într-un sens superior, neamul, adică valorile tradiţionale care dau esenţa şi durata actului marital; deci: nuntă - început de lume; vânarea cerbului - sacrificarea animalului cosmic; făurirea „casei” din trupul acestuia - crearea cosmosului din corpul animalului mitic; cerbul reprezintă astfel un „strămoş totemic”, cu rol de „protector al familiei”, care oferă „viaţa”, o consacră, o face reală, integrând-o în antropocosmos; cerbul facilitează un salt ontologic, o rupere de nivel; el este deci un operator într-un act de depăşire a condiţiei iniţiale; eroul, aruncat de coarnele cerbului „peste munţi cărunţi”, pătrunde în altă lume şi aduce de acolo un obiect sau un personaj dotat cu atribute şi puteri fabuloase; în descântece, acelaşi gest permite intrarea pe tărâmul stăpânit de puterile malefice şi găsirea cauzei bolii; inversând aceste imagini, alte descântece utilizează „luatul în coarne” ca un act demonic, declanşator al bolii şi al suferinţei; în aceste cazuri, motivul „luatului în coarne” este „recitit” din perspectiva codului specific descântecului; acesta elimină conotaţiile mitologice (cerbul sacru, trecerea de pe un tărâm pe altul, saltul ontologic) şi păstrează numai nivelul referenţial, gestul concret, dureros, al luării în coarne şi al prăbuşirii la pământ; în felul acesta, zborul consacrator este înlocuit cu o cădere malefică, generatoare de boală şi suferinţă, iar cerbul stihial apare ca un animal răuvoitor, aproape demonic; o credinţă străveche şi general răspândită afirmă că animalul care conduce o haită sau o turmă nu este numai unul obişnuit, ci unul năzdrăvan, dotat cu atribute şi puteri ieşite din comun, această imagine mitologică este întărită de o realitate de natură biologică: cârdul este condus de o ciută care merge în frunte mereu cercetând; toată grija conducerii cârdului cade în grija unei ciute de 6-7 ani, cunoscătoare şi trecută prin multe; urmărirea şi vânarea ciutei reprezintă un sacrificiu fertilizator prin omorârea animalului arhetip, a „mumei-ciutelor”, eroul hrăneşte pământul cu sângele vieţuitoarei sacre şi asigură bogăţia şi fecunditatea câmpurilor; în ordinea mitului, vânătoarea capătă ecouri cosmogonice, deoarece fără ea pământul ar fi sterp şi holdele nu ar rodi: „Şi-n suliţi o luară/Şi pe mal o aruncară,/Frumuşel gâtu-i tăiară,/Dete sânge locului/Şi mană pământului,/Dete păr la trăistari,/Pielea pe la tăbăcari,/Carnea pe la măcelari,/Oasele la fluierari,/Maţele pe la strunari,/Unghele la păhărari!”; finalitatea întregii acţiuni nu mai este acum una iniţiatică, nu mai vizează dobândirea prestigiului individual şi consacrarea eroică; viteazul îndeplineşte actul ceremonial nu pentru sine, ci pentru colectivitatea întreagă; rostul vânătorii este unul de factură agrară, animalul-victimă fertilizând întreaga fire şi asigurând belşugul recoltei; rolul de animal arhetip, de fecundator al întregii naturi, este asumat, în egală măsură, şi de cerb; tot în sensul asigurării fertilităţii trebuie interpretate şi textele în care cerbul este chemat „să sară” peste lanuri şi câmpuri; în limbajul popular, „a sări” înseamnă, atunci când verbul se referă la animal, „a fecunda”; pornind de la această constatare, invitaţia la sărit este legată de speranţa pentru „roada codrului”, „mana grânelor” etc.; cerbul divin, divinitatea din brădet, fecundează vântul şi pământul, muntele şi ţarina şi asigură roade bune tuturor şi sănătate pentru oameni; deci cerbul stimulează energiile naturii printr-un gest magic, gest care are la bază contactul direct între animalul sacru şi pământul sterp sau uscat; sacrificiul întemeietor este astfel înlocuit printr-un model analogic al fecundării; coarnele bogate ale cerbului inspiră, în folclorul românesc, această laudă a animalului care pretinde „Că el îşi întrece/Cu coarnele lui/Fala bradului!”; şi tot ele, precum şi atributele fecundatoare ale acestei figuri mitologice, susţin, în plan simbolic, riturile şi jocurile de Anul Nou consacrate măştii de cerb; cercetătorii consideră că masca de cerb reprezintă întruparea pământească a soarelui, personificat ca zeu, în mersul lui prin zodiac; totodată, masca de cerb este văzută şi ca un simbol al junelui prin excelenţă, principiul însuşi al tinereţii masculine, care asigură, prin coborârea lui în sat, fecunditatea, vigoarea şi sănătatea tuturor; într-un cântec de jelire a cerbului bolnav, cauza suferinţei sale este de natură erotică; renaşterea animalului-mască, a figurii sacrale care întrupează energiile firii, reprezintă o explozie de vitalitate, un surplus necesar de putere care duce la sporirea fertilităţii naturii, a câmpurilor şi holdelor; acest cerb, care aminteşte de taurul „ferecat”, aduce cu sine obiectele sacre, pe care ceata le dăruie familiei gospodarului: covor, brâu, bani, şi, alteori, arme, masă, cunună; ca şi masca, cerbul fantastic posedă un surplus de putere stihială, putere care se concretizează fie printr-un act magic (săritul - în text, jocul - în ceremonial), fie printr-un dar magic (intrarea lui în curte - în rit, aducerea unor obiecte sacre - în text); fiecare dintre darurile pe care cerbul le poartă pe spinarea sa individualizează o categorie a familiei, simbolizează o dimensiune a miticului şi anticipează împlinirea unui destin individual: masca - gazda mare - bogăţie - viaţă îmbelşugată; armele - feciorii - putere eroică - consacrarea socială; cununa - fetele –fecunditate - împlinirea maritală; fata, viitoarea soţie, aflată în leagănul din coarnele cerbului, este condusă de acesta, prin apele revărsate, către mirele ei, incertitudinea condiţiei ei liminale este conotată mitologic, în colindă, prin imaginea potopului (haosul ce precede facerea lumii, adică, în acest context, întemeierea familiei) şi prin sacrificiul cerbului (animalul primordial prin jertfa căruia ia fiinţă cosmosul, mutans mutandis, casa, familia şi destinul tinerilor căsătoriţi); luat în sine, cerbul cu leagăn în coarne este un simbol al vieţii veşnice, al renaşterii firii, al fecundităţii şi belşugului; dar adesea el apare şi călătorind de la un tărâm la altul; astfel, chipul său se completează cu o nouă dimensiune, aceea de animal-ghid şi, eventual, psihopomp; revenind mereu, exprimând ciclurile veşnice ale naturii, cerbul trebuie „să treacă” de la un nivel la altul al existenţei, de la împlinire la pieire, de la lumea „cea neagră” la lumea „cea dalbă”; ca animal funerar, el apare drept purtător şi conducător, în leagănul său, al sufletelor celor „pribegi”; singular, apare în bocetele din Gorj, probabil din contaminarea cu colindele (adică un cerb cu leagăn în coarne, urmând a duce în el pe cel mort); se pare deci că ori de câte ori apare cerbul cu leagăn în coarne, călător peste marile praguri, finalitatea traseului său este una direct maritală şi, implicit, fertilizatoare: animalul fabulos duce sau conduce pe unul din participanţii la căsătorie către alesul său; în transformarea cerbului în animal psihopomp, un rol deosebit revine imaginilor „trecerii mării”, cu vădite semnificaţii funerare, şi „leagănului”, utilizat deseori, în bocete, ca mijloc de acces dintr-o lume în alta; cu excepţia acestor contexte, singulare totuşi, cerbul nu conturează, în folclorul românesc, profilul unui animal psihopomp; cerbul şi ciuta, aşa cum apar ele în folclorul românesc, relevă numeroase conotaţii simbolice arhaice, pe firul cărora se coboară spre mituri de factură cosmogonică, spre imagini ale fiinţelor primordiale, ale vieţuitoarelor stăpâne peste energiile şi tainele firii, ale animalelor fecunde, donatoare de viaţă şi putere, călătoare şi ghid între diversele paliere ale lumii, protectoare ale tinerilor iniţiaţi. vezi mai mult