Intrarea în Jerusalim (Duminica Floriilor) - Atelier Țara Românească

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Câine (Etnografie - Decor) = Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc. Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului,… Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc. Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului, a celei mai aprige şi haine vieţuitoare a pădurii; îmblânzirea a transformat duşmanul în protector, agresivitatea în credinţă, natura în cultură; poziţia sa ambivalentă, locul său de graniţă, între natură şi cultură, faptul că animalul violent (lupul) se află atât de aproape de inima casei, de vatra ei, îl face să apară ca prieten şi apărător devotat al omului; utilitatea câinelui derivă din această agresivitate dirijată, pentru că el nu produce, nu oferă bunuri (din contra, el este un consumator), dar, în schimb, apără bunurile de feluriţii duşmani ai gospodăriei; astfel, animalele pădurii şi duşmanii gospodarului, precum şi duhurile rele şi bolile trebuie să se teamă de câine; totuşi, singurul aspect, care aminteşte de câinele infernal, cu aură malefică, chtoniană, îl găsim în unele credinţe în care câinele figurează ca animal cobitor, din care cauză urletul său, privirea fixă, sau unele mişcări ciudate sunt interpretate ca prevestiri funebre, ca semne ale morţii ori ale nenorocirilor; în plus, fiind un animal spurcat, câinele nu este plăcut mortului, uneori este considerat ca întrupare a diavolului, fiind gonit din casa în care este un mort; cultura populară românească ocoleşte atributul de paznic psihopomp al tuturor intrărilor şi ieşirilor din Hades; nicăieri nu întâlnim, la pragurile marii treceri, sau pe căile întortocheate ale lumii de dincolo câinele-ghid, câinele-frate şi sfătuitor al dalbului de pribeag; această lipsă se datorează faptului că, în gândirea tradiţională românească, comunicarea dintre cele două tărâmuri se face pe ape şi nu pe căile pământene sau subpământene; de aceea, în locul câinelui, apare, ca ghid psihopomp, vidra, numită uneori şi câinele de apă; câinele îşi păstrează funcţia de animal-ghid, de descoperitor al tărâmurilor necunoscute doar în cazul călătoriilor din lumea contingentă, cel mai cunoscut exemplu fiind acela al căţelei Molda, care îl conduce pe Dragoş până la limita unei ape şi a unui tărâm necunoscut şi cărora le împrumută numele său, adică apa şi regiunea Moldova; în general, cultura populară românească valorizează pozitiv figura câinelui, crezându-se că el este plăcut lui Dumnezeu şi că el se roagă pentru binele omului, sau depune mărturie în favoarea acestuia atunci când pisica îl acuză pe om că nu le dă suficientă mâncare; câinele este apărătorul omului şi duşmanul neîmpăcat al lupului, ceea ce este o ambiguitate, pentru că sunt înrudiţi, iar lupta lor este una fratricidă; deosebirea ar fi una de statut social, pentru că Dumnezeu a făcut câinele, pe când lupul este făcut de diavol; după alte legende, câinele ar fi rezultatul metamorfozei a două mere, sau a fluierului rupt al ciobanului, sau a furnicilor hrănite cu lapte; umbrit de lup (mult mai semnificativ din punctul de vedere al sistemului mitico-simbolic arhaic), câinele este privit ca un epifenomen, ca o entitate de ordin secund, creată şi justificată datorită existenţei unei alte fiinţe; în spaţiul ceremonial, câinele apare ca protagonistul unui ciudat şi incitant obicei popular, practicat numai în câteva sate cu populaţie mixtă, română şi bulgară, din Ilfov şi Ialomiţa: trasul în jujeu sau datul în tărbacă, obicei care se face lunea dimineaţa, după lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, practică nemiloasă de chinuire a câinilor; de altfel, câinele are ziua consacrată lui de lăsatul de sec; cu acest prilej, este consemnat un aspect de ordin ritual: în timp ce unii bărbaţi chinuiesc câinii, alţii umblă prin grupul asistent şi ung pe la gură cu mălai pe cei neatenţi, motivându-se gestul „ca să se facă mult mălai” (porumb); cu alte cuvinte, câinii sunt chinuiţi, bătuţi, uneori omorâţi, ca recolta să fie bogată; o legendă vine în sprijinul explicitării obiceiului: când a dat Dumnezeu grâul, l-a dat cu rod de la pământ şi până la vârf şi l-a încredinţat câinelui, care îl mânca însă numai la vârf, pentru că exista din belşug, ceea ce înseamnă că obiceiul este o pedeapsă aplicată câinelui pentru nesăbuinţa lui faţă de creaţia atât de venerată a lui Dumnezeu; legenda menţionată explică şi de ce grâul face spicul numai la vârful paiului, pentru că Dumnezeu i-a luat rodul; alte legende inversează această relaţie şi prezintă câinele în chip de salvator al grâului; spicul de grâu, ca simbol al hranei domestice, lăudat în textele colindelor, este al câinelui (tătarii au dat foc holdelor, iar un câine a luat un spic întreg, a trecut prin foc şi l-a adus stăpânului său); totuşi, câinele nu apare ca un spirit al grâului, ci doar ca un donator de grâu şi, indirect, de belşug şi fertilitate; în întreg acest context ceremonial şi legendar, animalul domestic joacă mereu rolul mediator între om şi creaţie: el este donatorul grâului şi totodată puterea invocată şi forţată să asigure belşugul holdelor; el salvează grâul de foc, dar stăpâneşte, în plan mitic, focul, care coace spicele şi dă recolta bogată; duce la pierderea spicului opulent, dar poate fi invocat şi forţat (prin bătaia rituală) să determine grânele să dea roade îmbelşugate; s-ar putea ca imaginea câinelui care trece purtând grâul prin foc să fie un ecou al Câinelui igneic, al câinelui care duce focul şi arde recoltele (le coace); de altfel, focul leagă figura simbolică a câinelui de aceea a grâului: primul, ca orice carnasier, relevă valenţe solare şi pirice; al doilea reprezintă imaginea predilectă a plantei, care, pentru a da rod, trebuie să ardă de două ori, o dată la soare, a doua oară la focul cuptorului domestic, pentru a produce alimentul atât de necesar - pâinea; în acest fel, se reconstituie o triadă câine-cereale-foc, ea având rădăcini adânci în civilizaţia est-mediteraneană. Când câinele urlă şi scurmă pământul din faţa casei unui bolnav, acesta prevesteşte moartea omului; dar trebuie să facă acest lucru ţinând capul în jos, pentru că, dacă îl ţine în sus, prevesteşte foc - Sibiu;Năsăud; Muntenia;Moldova;Suceava; din casele unde a decedat cineva, câinii şi pisicile sunt date afară, pentru că fiind prieteni buni cu mortul, se crede că sufletul acestuia nu poate ieşi din el şi nici din casă - Suceava; câinii şi pisicile sunt animale spurcate şi de aceea se ascund în ele spiritele necurate, din care cauză sunt alungate temporar din casa cu mort, ca să nu împiedice sufletul celui decedat să meargă la Dumnezeu - Muntenia; câinii, pisicile şi alte animale sunt ascunse sub vreo copaie, sau scoase afară din casă şi duse în beci sau chiar pe câmp, unde sunt lăsate trei zile, cât mortul este privegheat la locuinţa lui, pentru ca acestea să nu treacă peste trupul mortului, în care caz acesta s-ar transforma în strigoi şi ar veni noaptea la cei vii din casă, pentru a le mânca inima - Prahova; câinii şi pisicile nu trebuie să treacă nici pe deasupra, nici pe sub trupul celui decedat, fiindcă nu este bine - Banat; se crede că sufletul celui decedat stă ascuns în animalele din casă şi în alte lucruri încă o vreme bună şi apoi se duce la Dumnezeu - Suceava. vezi mai mult

Cocoş (Etnografie - Decor) = 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, … 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, aceasta din urmă fiind noaptea şi întunericul; el ritmează scurgerea timpului, dând semnale la intervale fixe, de la „cumpăna” nopţii şi până la ivirea zorilor, funcţionează ca un „împărţitor” al acestuia şi ca un ceasornic al sătenilor; opoziţia sacru/profan îl individualizează în raport cu păsările care cântă în timpul nopţii, care nu anunţă nimic şi glăsuiesc la întâmplare, iar opoziţia benefic/malefic îl desparte de buhă, cucuvea, huhurez; este totodată pasăre credincioasă şi năzdrăvană; este singura dintre toate vieţuitoarele care vede noaptea când se deschide cerul şi tot el aude toaca în cer; când cântă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii, când cântă dinspre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care astfel pier; este mai năzdrăvan, mai puternic decât celelalte vieţuitoare, mai plin de har şi mai curat; de aceea, dracul poate lua orice chip doreşte, numai acela de oaie, albină şi cocoş nu; dar credinţele populare spun că nu orice cocoş este năzdrăvan, ci doar aceia care ies mai repede din ou, îşi fac auzit glasul chiar de sub cloşcă, în a treia zi după ieşirea din ou, cântă de 12 ori la miezul nopţii, sunt în întregime negri etc.; în ordine temporală: „Noaptea, după ce a cântat cocoşul, poţi merge oriunde şi n-ai de ce te teme, căci e curat peste tot pământul”; în ordine spaţială: „De casa unde e cocoş nu se apropie nici o necurăţenie”; deci el este o marcă a lumii „de aici”; pe tărâmul celălalt, definit de o normă total diferită, nu există cocoşi şi, implicit, nici cântatul lor aducător de echilibru şi puritate; pentru că asigură saltul de la malefic la benefic, cocoşul apare frecvent în riturile de trecere; penele sale se pun în scalda copilului, pentru a-l apăra de rău; la nuntă marchează, simbolic, părăsirea unui mod de a fi şi integrarea în altul; D. Cantemir afirmă că, înainte de sfârşitul nunţii şi de momentul nupţial, se aduce un cocoş fript; în acelaşi timp, unul dintre nuntaşi „se ascunde sub masă şi, imitând cântatul cocoşului, anunţă că se face ziuă”; sosirea cetei de Juni este asociată cu glasul cocoşilor, deoarece colindă toată noaptea, marcând trecerea de la un timp nefast la unul fast; are însă şi semnificaţie de pasăre psihopompă, menită să conducă şi să apere pe cel plecat în lungul său drum: „Cocoşul se dă peste sălaşul mortului de sufletul acestuia, ca pe lumea cealaltă să-i anunţe sufletului orele, va înspăimânta şi va îndepărta, prin cântatul său, pe diavoli; când sufletul va trebui să treacă peste foc, cocoşul îl va stropi şi răcori cu apă, ca să poată trece mai departe”; datorită cântecului său, „pe cea lume e clopot; el cântă în Rai; dacă dai 12 cocoşi de pomană, pe cea lume şi se fac clopot şi te scoate de la pedeapsă”; alteori, el cântă pentru cel aflat „în marea trecere”; de asemenea, pentru că vesteşte ivirea zorilor şi goneşte întunericul, el devine substitut al luminii: „Cine moare fără lumânare să i se dea un cocoş de pomană, că pe ceea lume cocoşul se face lumânare şi-l trezeşte”; în Banat, se jertfeşte un cocoş, iar capul lui se pune la unul din colţurile casei, iar din carnea lui se face o ciorbă şi se dă de mâncare maistorilor; nu există nici o legendă care să istorisească apariţia acestei păsări, deci nu este o pasăre de „gradul II”, provenită din metamorfoza altei fiinţe; deci el are de la început prestigiu sacral, se bucură de o existenţă plenară, de sine stătătoare, „datând” chiar de la începuturile firii; de altfel, este întâlnit în diverse istorioare, deoarece aşa cum broasca, prin urâţenia ei, provoacă râsul Maicii Domnului întristate, tot aşa şi cocoşul, prin povestirile lui, îl face pe Sfântul Simeon, stăpânul vânturilor, să râdă; chipul său este frecvent întâlnit în arta populară, pe ştergare şi ii, pe blide smălţuite, pe ulcioare şi butoiaşe, pe coamele caselor sau luând formă de jucării; în general, cocoşul conotează sensul de lumină. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice; după cântatul lui, spiritele necurate îşi pierd puterea, se ascund; cântecul cocoşului simbolizează trecerea momentului critic şi anunţă victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii, precum şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului; în basme, cocoşul este un personaj fantastic, cu forţe miraculoase: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfătuitorul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana de venirea Zmeului sau a lui Făt-Frumos; are rol ritual: în ceremonialul nupţial, cocoşul fript este adus la masa cea mare şi simbolizează apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuie să se ridice şi să plece acasă; la înmormântare este dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt; se crede că atunci când cocoşul cântă pe pragul casei vin musafiri în vizită; cocoşul indică cel puţin trei momente ale nopţii: miezul nopţii, la primul cântat; trei ore înainte de ziuă, la al doilea cântat; şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des şi când apune Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă. Românii calculează orele după cântarea cocoşilor; ei sunt cei dintâi vestitori ai luminii şi ca atare sunt şi cei mai mari şi mai neîmpăcaţi duşmani ai tuturor spiritelor necurate şi răutăcioase, care umblă noaptea şi comit o mulţime de fapte rele şi înspăimântătoare; când cântă cocoşul atunci dispar toate spiritele necurate şi toate nălucile; în Bucovina se crede că însuşi diavolul cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut; de aceea, cocoşul se dă peste sălaşul mortului, pentru că el va anunţa sufletului trecerea orelor; va înspăimânta şi alunga, prin cântarea sa, pe diavoli, ca să nu se apropie de sufletul răposatului pentru care a fost dat de pomană; va ţine în pliscul său cumpenele de la vămile văzduhului şi nu va lăsa pe diavoli să facă vreun vicleşug; trecând sufletul prin foc, el va zbura peste foc, va stropi sufletul cu apă şi îl va răcori, ca să poată trece mai departe; dar se mai crede că dracii se ţin de cocoş, tocmai pentru că acesta îi trezeşte din somn şi nu-i lasă liniştiţi; cu toate acestea, dracii, cum aud cântecul de cocoş, îndată crapă; dereticând prin casă, măturând în aşteptarea copiilor care vin să colinde „cu semănatul” în dimineaţa Anului Nou, fetele adună gunoiul, îl duc în curte, îl pun peste movila de gunoi mai vechi şi, suindu-se cu picioarele pe el, stau şi ascultă şi dincotro aud cocoşii cântând, într-acolo cred ele că se vor mărita; în Muntenia se crede că atunci când cocoşii cântă seara devreme înseamnă că va fi timp frumos; în Bucovina se spune că, iarna, când cântă cocoşii foarte mult peste zi este semn că vremea se va înmoina şi va fi mai cald. Se crede că acei cocoşi care cântă de douăsprezece ori la miezul nopţii sunt năzdrăvani - Suceava; cocoşii cântă regulat la aceleaşi ore, pentru că numai ei aud toaca din cer - Tecuci; la construirea unei case noi, este bine să fie îngropat de viu un cocoş, în mijlocul locului pe care îl va ocupa construcţia, pentru că numai aşa nu se va apropia diavolul de ea - Suceava; nu se iese din casă până la întâiul cântat al cocoşilor dimineaţa, pentru că numai glasul cocoşului alungă din jur duhurile rele - Moldova; din ce parte a satului se aude cântat de cocoşi în dimineaţa de An Nou, în acea parte se va mărita fata din casă - Ţara Oltului; omul care taie cocoş să-i jumulească şi penele de la aripi, pentru că, dacă nu o face, se va bate cu el pe lumea cealaltă - Vâlcea; cocoşul de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Iaşi;Suceava; pentru a scăpa de puricii din casă, se taie un cocoş negru în Duminica Paştelui, iar cuţitul mânjit de sânge se înfige după uşă, puricii urmând să se strângă la acel cuţit - Mehedinţi; femeile să nu mănânce cap de cocoş, pentru că nasc apoi prunci malformaţi - Tecuci; nasc copii răi femeile care mănâncă inimă de cocoş - Teleorman; ziua va fi de bun augur, când cocoşii cântă de cu noapte şi până se luminează - Teleorman; când cântă seara este semn că în noaptea aceea tâlharii vor umbla prin sat - Suceava; când cântă cocoşul iarna spre seară este semn că va fi ger - Suceava; când cântă cocoşii de cu seară este semn că vremea se va strica - Dolj; dacă doi cocoşi se bat este semn de ceartă, aşa că este bine ca unul dintre ei să fie tăiat - Galaţi; când cântă cocoşul pe pragul casei este semn că va sosi veste fie de bine, fie de rău sau este semn că unul dintre stăpânii casei va muri curând - Vâlcea; casa la care cocoşul îi cântă pe prag va primi musafiri - Muntenia;Vaslui; Suceava; când cocoşul se suie pe poartă şi cântă, având capul îndreptat spre drum este semn că un membru al familiei va face un drum, dar, dacă este îndreptat spre casă capul cocoşului, înseamnă că vor sosi oaspeţi - Suceava; oricum, cântatul cocoşului pe pragul casei nu este de bun augur şi de aceea el trebuie gonit; dar, de se mută şi cântă de pe gardul gospodăriei, înseamnă că îşi laudă stăpânul, că om ca el nu există altul de bun ce este - Teleorman; când cântă cocoşii pe gard, este bine să se vadă în ce parte privesc ei, pentru că din acea direcţie vor sosi oaspeţi - Galaţi; sărăceşte cel care suflă pe beregata unui cocoş - Vâlcea; să nu se lase cocoş străin să intre în ogradă, fiindcă nu mai ies ouăle puse la clocit - Tecuci; să nu se dea cocoş de pomană peste groapă, pentru că se face mortul strigoi - Galaţi; se crede că este bântuită de nenorociri casa pe lângă care trăieşte un cocoş negru - Suceava; dar se crede şi că este bine, pentru că de locul unde a călcat cocoş negru nu se prinde nici un fel de vrajă - Suceava; confecţionat din tablă, cocoşul este amplasat la coama acoperişurilor caselor - Neamţ; dar se pun şi pereche, la un capăt de acoperiş se amplasează un cocoş, la celălalt capăt o găină, confecţionaţi din tablă sau lemn - Ialomiţa;Suceava; dacă într-o familie mor mereu copii, la cea mai apropiată naştere, se ia un cocoş, în cazul că pruncul este băiat, şi se îmbracă cu placenta în care s-a născut copilul, apoi se face o groapă în camera în care a avut loc travaliul mamei şi se îngroapă cocoşul acolo, după ce i s-a legat pliscul cu o aţă rezistentă, adăugându-se în groapă şi câteva boabe de tămâie albă şi neagră, sacrificiu însoţit şi de enumerarea părţilor corpului care sunt oferite spiritelor malefice, pentru ca voinţa lor de moarte să fie satisfăcută: „Dau cap pentru cap, ochi pentru ochi, gură pentru gură etc.” - Banat; când cântă înainte de miezul-nopţii, vremea se va înmoina - Suceava; dacă vor cânta după apusul soarelui, vremea se va schimba a doua zi - Teleorman; se va înmoina a doua zi, când cocoşii cântă de cu seară - Suceava; se îndreaptă vremea, când cocoşii cântă la culcare - Suceava; este semn de încălzire a vremii, când cântă cocoşii în timpul zilei - Suceava; când vor cânta cocoşii în pătul, este semn că vremea se va schimba - Iaşi; dacă, într-o zi de iarnă, cocoşii cântă necontenit sau cântă înainte de miezul nopţii este semn că vremea se va înmoina - Suceava; se îndreaptă vremea când cocoşii cântă la culcare - Suceava; se schimbă vremea, când cântă cocoşul la miezul zilei sau când se urcă în pătul seara devreme şi începe să cânte - Suceava; este semn de ploaie, când cocoşii cântă ziua - Suceava; când cocoşii umblă ziua cu cozile lăsate, este semn de ploaie - Teleorman. Când cântă cocoşii în afara vremii lor, în Maramureş se crede că ei vestesc vreme moale, adică vreme rea. În Sălaj, se crede că, dacă cocoşul cântă în noaptea înstelată, înseamnă că vin femei răufăcătoare, din satele vecine, să fure laptele vitelor; ele pot fi oprite din drumul lor, dacă se pun cărbuni luaţi din cuptor în prispa casei. În Teleorman, se crede că atunci când cocoşii cântă pe pragul casei vin neamurile în vizită. În zona Bârladului, atunci când cântă cocoşii mult se crede că va ploua. Ca simbol, cocoşul este vestitor al începutului de zi, al răsăritului. Apariţia cocoşului în ornamentica populară (în special, pe talerele din centrele Horezu şi Oboga), dar şi în arhitectura tradiţională, amplasat pe coama acoperişului, trebuie pusă în legătură cu conotaţiile lui simbolice, el fiind socotit un orologiu popular; fiind sacrificat şi capul aşezându-i-se la temelia noilor construcţii, cum se întâmplă în Banat şi Hunedoara, dar montat şi la coama caselor, demonstrează că această pasăre este un spirit tutelar, resimţit în mentalitatea tradiţională ca o prezenţă protectoare. Înseamnă veste sau supărare pentru cel care visează cântat de cocoş; este semn de veselie pentru cel căruia îi apare în vis un cocoş - Suceava. vezi mai mult