Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti"
Muzeul Satului este un muzeu etnografic în aer liber, care adăposteşte monumente de arhitectură tradiţională: gospodării, biserici, instalaţii ţărăneşti, ateliere meşteşugăreşti (290 de construcţii).
Adresa Muzeului Satului din București este Șoseaua Pavel D. Kiseleff nr. 28–30, sector 1, pe malul lacului Herăstrău, în apropierea Parcului Regele Mihai I.
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București este una dintre cele mai importante instituții dedicate conservării patrimoniului etnografic românesc. Inaugurat la 10 mai 1936, muzeul reunește, pe o suprafață de aproximativ 14 hectare, case țărănești, gospodării, biserici, mori, ateliere și instalații tehnice tradiționale, provenite din toate regiunile istorice ale României.
Istoricul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”
Ideea conservării arhitecturii populare într-un cadru muzeal a apărut în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind susținută de personalități precum Alexandru Odobescu și Alexandru Tzigara-Samurcaș.
Proiectul Muzeului Satului a fost realizat de sociologul Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii Sociologice de la București, pe baza cercetărilor monografice desfășurate între anii 1925 și 1935 în numeroase sate românești. La elaborarea sa au contribuit Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Traian Herseni, Mihai Pop și alți cercetători.
Dimitrie Gusti
Cu sprijinul Fundației Culturale Regale „Principele Carol”, muzeul a fost amenajat în primăvara anului 1936, fiind inaugurat oficial la 10 mai, în prezența regelui Carol al II-lea, și deschis publicului la 17 mai. Inițial, ocupa 4,5 hectare și cuprindea 33 de complexe de arhitectură tradițională, dispuse după un plan conceput de Victor Ion Popa.
Gândit inițial ca un muzeu sociologic, în care să fie prezentată viața autentică a satului, ansamblul a devenit treptat o instituție etnografică. După dificultățile provocate de cel de-al Doilea Război Mondial, în 1948, sub conducerea lui Gheorghe Focșa, au început ample programe de cercetare, restaurare și extindere a patrimoniului.
Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară.
Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor „gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj.
În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren.
Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troițe, instalaţii tehnice, fântâni şi un scrânciob.
Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa.
Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei.
Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor.
Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte.
Dupa Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului.
În perioada comunistă, muzeul a continuat să se dezvolte, deși s-a confruntat cu restricții și amenințări privind păstrarea amplasamentului. Între 1978 și 1990 a funcționat împreună cu Muzeul de Artă Populară, recăpătându-și ulterior autonomia.
După 1990 au fost intensificate activitățile de restaurare și valorificare culturală. Incendiile din 1997 și 2002 au afectat mai multe monumente, însă patrimoniul a fost în mare parte recuperat prin intervenții specializate. În 2016, muzeul s-a extins cu o nouă zonă expozițională, destinată unor categorii suplimentare de construcții și tradiții rurale.
În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia permanentă în aer liber şi în colecţii cât şi de o nouă orientare şi fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare.
Exponatele Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”
Expoziția permanentă reunește sute de construcții și componente de arhitectură populară, organizate în principal după proveniența geografică. Casele și gospodăriile sunt completate de anexe, biserici, mori și ateliere, oferind o imagine reprezentativă asupra vieții rurale românești.
Case și gospodării din Maramureș, Sătmar și Transilvania
Regiunile intracarpatice sunt reprezentate prin gospodării din lemn masiv, case cu acoperișuri înalte, porți sculptate și construcții adaptate mediului montan.
Gospodăria din Moișeni, Satu Mare (1780) – reprezentativă pentru Țara Oașului, cu locuință din bârne de stejar, acoperiș de draniță și anexe tradiționale. Casa și gospodăria tradițională din Moișeni – Vatra MCP.
Gospodăria din Ieud, Maramureș (1890) – exemplu al arhitecturii maramureșene, caracterizată prin construcții din lemn și elemente sculptate.
Gospodăria din Șurdești, Maramureș (sec. XVIII) – ilustrează tradiția constructivă a zonei Chioarului.
Gospodăria din Berbești, Maramureș – caracteristică Văii Marei, cu elemente tradiționale de tâmplărie și sculptură în lemn.
Gospodăria din Șanț, Bistrița-Năsăud – reflectă viața comunităților montane de pe Valea Someșului Mare.
Gospodăria din Câmpanii de Sus, Bihor – reprezentativă pentru arhitectura rurală din apropierea Munților Apuseni.
Casa din Sălciua, Alba – remarcabilă prin acoperișul foarte înalt, realizat din paie.
Gospodăria din Dumitra, Alba – exemplu de locuință modestă, cu pereți din nuiele împletite și lut.
Gospodăria din Drăguș, Brașov – reprezentativă pentru Țara Făgărașului și pentru cercetările monografice ale lui Dimitrie Gusti.
Casa din Șerel, Hunedoara (sec. XIX) – ilustrează arhitectura rurală hunedoreană.
Gospodăria din Câmpu lui Neag, Hunedoara – asociată tradițiilor pastorale și forestiere din Valea Jiului.
Gospodăria secuiască din Bancu, Harghita – evidențiază particularitățile arhitecturale ale comunităților secuiești.
Casa evreiască din Poienile Izei, Maramureș – documentează patrimoniul construit al comunităților evreiești rurale.
Case și gospodării din Moldova și Bucovina
Arhitectura moldovenească este ilustrată prin locuințe din lemn, gospodării cu anexe agricole și construcții adaptate condițiilor climatice ale regiunilor de munte, deal și câmpie.
Casa din Zăpodeni, Vaslui (sec. XVII) – unul dintre cele mai vechi monumente de arhitectură rurală ale muzeului.
Gospodăria din Fundu Moldovei, Suceava (sec. XIX) – caracteristică Bucovinei, cu locuință și anexe destinate creșterii animalelor.
Gospodăria din Dumbrăveni, Suceava – ilustrează tradițiile constructive ale satelor din nordul Moldovei.
Gospodăria din Năruja, Vrancea (sec. XIX) – reprezentativă pentru arhitectura tradițională vrânceană.
Gospodăria din Soveja, Vrancea (1927) – exemplu al continuității construcțiilor tradiționale în secolul XX.
Gospodăria din Voitinel, Suceava – ilustrează organizarea gospodăriei bucovinene.
Gospodăria din Straja, Suceava – reprezentativă pentru locuințele rurale din zona montană a Bucovinei.
Case și gospodării din Muntenia
Arhitectura muntenească este reprezentată prin locuințe cu prispe, foișoare și pivnițe, alături de gospodării specifice câmpiei.
Gospodăria din Chiojdu, Buzău – casă cu temelie înaltă din piatră, foișor cu stâlpi sculptați și balustrade traforate.
Gospodăria din Tătărani, Prahova – exemplu de arhitectură subcarpatică, cu prispă și foișor; tipul de casă este reprezentat pe bancnota de 10 lei.
Gospodăria din Rușețu, Buzău (sec. XIX) – caracteristică așezărilor agricole din Câmpia Română.
Case, gospodării și bordeie din Oltenia
Oltenia păstrează forme variate de locuire, de la casele din lemn ale zonelor subcarpatice până la bordeiele semiîngropate din câmpie.
Casa din Curtișoara, Gorj (începutul sec. XIX) – reprezentativă pentru arhitectura tradițională a nordului Olteniei.
Bordeiul din Drăghiceni, Olt (sec. XIX) – locuință semiîngropată, adaptată condițiilor naturale și economice ale câmpiei.
Bordeiul din Castranova, Dolj – exemplu de habitat rural arhaic.
Atelierul de olărie din Horezu, Vâlcea – documentează meșteșugul ceramicii tradiționale, prin cuptor, roată și unelte specifice.
Case și gospodării din Dobrogea și Delta Dunării
Patrimoniul dobrogean reflectă diversitatea etnică și importanța pescuitului, agriculturii și morăritului.
Casa din Ostrov, Constanța – caracteristică sudului Dobrogei, cu prispă susținută de stâlpi ornamentați.
Gospodăria lipovenească din Jurilovca, Tulcea (1898) – ilustrează arhitectura și tradițiile comunităților de ruși-lipoveni.
Cherhanaua din Jurilovca, Tulcea – construcție tradițională destinată activităților pescărești.
Moara de vânt din Sarichioi, Tulcea – exemplu de instalație pentru măcinarea cerealelor, acționată de energia vântului.
Adăposturile pentru bărci și instalațiile pescărești – documentează ocupațiile comunităților din Delta Dunării.
Gospodării și instalații din Banat
Banatul este reprezentat prin gospodării tradiționale și instalații tehnice care reflectă ocupațiile agricole și meșteșugărești ale regiunii. Morile de apă și pivele documentează folosirea energiei hidraulice pentru măcinarea cerealelor și prelucrarea țesăturilor.
Biserici de lemn și monumente religioase
Un loc important în expoziție îl ocupă bisericile de lemn, mărturii ale arhitecturii religioase și ale spiritualității comunităților rurale.
Biserica de lemn din Dragomirești, Maramureș (1722) – remarcabilă prin turnul înalt și elementele sculptate, fiind prezentă în muzeu încă de la inaugurare.
Biserica de lemn din Răpciuni, Neamț (1773) – reprezentativă pentru arhitectura religioasă moldovenească.
Biserica de lemn din Turea, Cluj – ilustrează tradițiile constructive ale Transilvaniei.
Biserica de lemn din Timișeni, Gorj – monument caracteristic arhitecturii ecleziastice din Oltenia.
Ansamblul este completat de troițe, cruci de hotar și alte monumente religioase, care reflectă rolul credinței în organizarea vieții comunitare.
Mori, ateliere și instalații tradiționale
Muzeul conservă numeroase instalații care documentează ingeniozitatea tehnică și ocupațiile locuitorilor satelor românești:
Mori de vânt și de apă – utilizate pentru măcinarea cerealelor.
Pive și vâltori – instalații acționate de apă, destinate prelucrării textilelor.
Teascuri de vin – folosite pentru presarea strugurilor.
Ateliere de olărie – dotate cu roți, cuptoare și instrumente tradiționale.
Stâna din Șugag, Alba – reprezentativă pentru economia pastorală a Munților Șureanu.
Coliba mutătoare din Meteș, Alba – adăpost temporar asociat ocupațiilor rurale.
Construcții comunitare și gospodării specializate
Extinderea expoziției a permis prezentarea unor categorii de monumente legate de ocupații și de viața socială a satelor.
Printre acestea se numără casa apicultorului, cabana de pădurar din Valea Doftanei, Prahova, salonul de dans și construcții destinate activităților comerciale și comunitare.
Gospodăriile aparținând minorităților etnice — secuiești, lipovenești, evreiești și săsești — contribuie la prezentarea diversității culturale a mediului rural românesc.
Colecțiile etnografice și interioarele tradiționale
Interioarele locuințelor sunt amenajate cu mobilier, ceramică, textile, unelte și obiecte autentice, specifice regiunilor de proveniență. Colecțiile muzeului reunesc costume populare, scoarțe, covoare, ștergare, lăzi de zestre, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, măști, jucării, ceramică și piese de artă populară.
Un valoros fond documentar, alcătuit din manuscrise, fotografii, schițe, relevee, filme și înregistrări, păstrează rezultatele cercetărilor etnografice desfășurate de la întemeierea instituției până în prezent.
Expoziții temporare și manifestări culturale
Pe lângă expoziția permanentă, muzeul organizează expoziții tematice, târguri meșteșugărești, festivaluri folclorice și programe educaționale. Printre manifestările tradiționale se numără tabăra de creație „Vara pe uliță”, festivalul obiceiurilor de iarnă „Florile dalbe” și târgurile dedicate sărbătorilor populare.
Aceste activități contribuie la transmiterea meșteșugurilor și obiceiurilor tradiționale, consolidând caracterul de museum vivum al instituției.
Importanța culturală și patrimonială
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” reprezintă un reper fundamental al muzeografiei etnografice românești, prin autenticitatea monumentelor și diversitatea regiunilor reprezentate.
Muzeul păstrează mărturii despre ocupațiile, credințele, meșteșugurile și organizarea comunităților rurale, contribuind la cercetarea, conservarea și promovarea patrimoniului cultural tradițional. De asemenea, muzeul deţine piese etnografice şi de artă populară reunite în colecţii pe genuri de creaţie: port, ceramică, scoarţe, lemn, icoane pe lemn şi sticlă, obiceiuri (52.000 piese); arhiva muzeologică cuprinde documente, fotografii negative pe sticlă şi celuloid, diapozitive, filme, înregistrări audio şi video (circa 200.000 piese).
Program de vizitare și informații utile
Adresă: Șoseaua Pavel D. Kiseleff nr. 28–30, sector 1, București.
Program de vizitare:
Sezonul de vară: 09:00–19:00
Sezonul de iarnă: 09:00–17:00
Programul poate fi modificat în funcție de sezon, sărbători, evenimente sau lucrări de conservare. Interioarele monumentelor pot avea un regim de vizitare diferit de cel al expoziției în aer liber.
Telefon: 021 317 91 03
Site oficial: https://muzeul-satului.ro
Servicii: ghidaj în limba română și în limbi străine, expoziții temporare, ateliere educaționale, magazin de artă populară și publicații de specialitate.
Pentru vizitarea întregului ansamblu este recomandată alocarea a cel puțin trei-patru ore.
Știi mai multe despre Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti"? Spune și altora!